Zbucium neclintit.

February 18, 2012 § Leave a comment

Suntem generaţia aflată mereu în mişcare ce nu a plecat din loc. Suntem generaţia marilor repeziciuni şi a celor mai mici paşi. Suntem generaţia potenţialului latent, a sutelor de veleităţi şi totuşi a niciunui ideal,  a zburdălniciei, agitaţiei necontenite şi deopotrivă a ultimei letargii, a apatiei totale. Suntem o generaţie a nebunilor!

Orbi faţă de tot ceea ce zace la mai mult de câţiva paşi de condiţia noastră, rătăcim în toate direcţiile, urlând şi tunând, având astfel impresia că suntem stăpâni nu doar pe firea noastră bicisnică, animală, ci peste munţi şi mări şi aştrii, când noi nu ne conducem nici gândul.

Am rătăcit atâta vreme încât am ajuns să credem, în neştiinţa noastră, că zbuciumul acesta este just, bine fondat şi roditor. Nimic nu este mai dureros, mai amar ca iluzia, aşa că am devenit iscusiţi în ale înşelării de sine! Am dosit nenorocirea noastră în spatele hazului, caraghiosului, nimicniciilor copiilor şi greşalelor celor ce învaţă, dar cel mai rău şi cel mai trist, în spatele libertăţii, fericirii şi însăşi naturii noastre umane.

 ‘Fac ce vreau, sunt liber!’ zice cel nebun, au el nu ştie că cele ce le face nu sunt cele voite de firea sa, ci sunt răcnetele animalului din el ce-i întunecă raţiunea, sunt strigătele neomului ce a înrobit umanul şi l-a pus în slujba sa! Nebuni şi păcăliţi suntem să confundăm ‘flăcările voluptăţii cu lumina soarelui vieţii’. Probabil cele mai remarcabile idei în acest sens, pe care le-am întâlnit, sunt cele ale lui Mircea Eliade : ‘Nu poţi fi liber dacă nu eşti responsabil (…) Eşti liber atunci când răspunzi pentru orice act pe care îl faci (…) Eşti liber – adică eşti responsabil de viaţa ta. (…)’ (Mircea Eliade,  ‘O Anumită Libertate’,  Fragmentarium)

Fericirea noastră este sclavă a simţurilor, un cuvânt deosebit pentru un soi de ‘supra-plăcere’. Cum să vorbim oare de suferinţă? Fericirea noastră trece şi are să treacă în continuare atâta timp cât rămâne o plăcere excepţională.

Umanitatea noastră se reduce la o sumă de impulsuri şi defecte de nestăpânit şi netăgăduit! A greşi este omenşte, nu-i aşa? Să greşim atunci, fără de teamă, să greşim într-una! Poftele ni le justificăm prin voinţă, născocim nevoi extraordinare, omul devine un animal care deţine justificarea apucăturilor sale şi atât! 

Când a fost ultima oară când ne-am oprit să privim în jur? Când a fost ultima oară când ne-am rugat cu sinceritate?  Când a fost ultima oară când am gândit cu mintea noastră, trează? Când a fost ultima oară când ne-am amintit de frumos? Când am cunoscut cinstea?

Răzvrătirea noastră nesăbuită ne-a făcut să uităm unde este câmpul nostru de bătălie şi aşa ne-am mutat războaiele în lume, aşa am ajuns să urâm şi să dispreţuim, să distrugem. Am fost înzestraţi cu daruri alese pe care am văzut de cuviinţă să le întrebuinţăm împotriva noastră. Zbuciumul acesta nu este decât manifestarea naivă, ignorantă a aceluiaşi demers înscris în firea noastră: alinarea; acesta este eternul nostru eseu! Să nu deznădăjduim când ne vom trezi în adâncimea gropii, să ne bucurăm, căci urmează o culme de înălţimi nebănuite, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom urca! Să ne lepădăm de nebunia noastră şi să mulţumim pentru încununarea drumului prin durere! Au săbiile cele mai straşnice nu se bat şi se trec prin foc? Omul este sursa tuturor problemelor sale… 

Nesocotinţă şi jertfă.

January 28, 2012 § Leave a comment

Tărâmul tău, omule, al celor mai nalte năzuinţe, să fie dar acela-l minţii! Căci om eşti iar cea mai mare îndrăzneală este aceea de a fi! Cel ce se aventurează-n cuget e mai dârz decât fiece aventurier căci el s-aventurează-n fire!

Omul e făcut aventurier, ori orice aventură presupune niscai nesocotinţă. Uneori parcă toată istoria omenirii e o istorie a nesocotinţelor, de la cădere şi prin toate semnele amăgitoare ale ridicării am nesocotit. Am nesocotit legea, am nesocotit semenii, am nesocotit împrejurimile, ne-am nesocotit pe noi, chiar ş-atunci când s-a întărit nelegiuirea au fost  care să o nesocotească şi pe aceasta, chibzuind dreptatea! S-arată trăsătura comună nouă tuturor, oamenilor, prinsă cumva de felul nostru călător de a fi, de firea jertfirii.

Jertfa mişcă totul, de la feluritele lucrări la cugetul desăvârşit, din întunerecul şi putreziciunea celui ce jertfeşte lumea pentru sine la lumina netrecătoare a celui ce se jertfeşte pe sine pentru lume. Jertfa este motor a toate!

Jertfeşte deci, omule, cu socotinţă şi fii cu băgare de seamă că jertfa ta mişcă lumea!

De la capăt. Gânduri la întâi decemvrie.

December 2, 2011 § Leave a comment

O iau de la capăt cu blogul după sânt Andrei, în ăst întâi ale lui undrea, zi bună, ziua neamului nostru românesc. Să ne fie tuturor de folos în fiece chip, să fie bun şi frumos. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi să binecuvânteze neamul şi ţara asta acum şi în veacuri!

Să iubim neamul ăsta că sunt multe de iubit la el. Dar dincolo de plaiurile si apele sale, de munţii şi de codrii săi, dincolo de toate frumuseţile să iubim virtutea. Că nu felul în care-ţi porţi chimirul sau îţi mănânci mămăliga te face român. Tradiţia si obieciurile adună oamenii însă numai încoronarea acestora cu dragoste de virtute îi încheagă şi, în fond, ce-i un neam dacă nu o adunătură de oameni bine închegată întru adevăr? Nu aşa se fac si statele, au vine cineva şi spune că, uite numa’ ăştia ce se nasc pe plaiurile aiestea, Ionei şi Mărioare după nume şi care joacă învârtita uite aşa şi pe dincolo şi se leaga la opinci aşa şi nu altfel sunt români? Nu, statele se înfăptuiesc cu declaraţiuni de prinţipuri! Dacă am iubi într-adevăr virtutea nu am fi în buda în care suntem.

La mulţi ani România, te iubesc!